cam. fl (rz) Sorin LEARSCHI

Articolul reprezintă o opinie personală!

Geopolitica Mării Mediterane, a Orientului Mijlociu precum și a Caucazului. a fost dintotdeauna complicată. Risipirea imperiilor şi nașterea unor alianțe moderne de anvergura NATO sau a Uniunii Europene au temperat diferitele interese de a domina regiunea, dar nu complet. Turcia a început să dorească recunoașterea unui rol mai mare în ecuația relațiilor regionale, cu unele dorințe revizioniste cu implicații majore.

De la începerea mandatului actualului președinte, aventurile Turciei în străinătate sunt mai mult decât lupta pentru rezervele de hidrocarburi. Sunt o încercare îndrăzneață și costisitoare de revizionism geopolitic.

Într-un episod care s-a repetat plictisitor de mai multe ori din iulie, navele de cercetare seismică ale Turciei se confruntă cu autoritățile elene în timp ce căutau hidrocarburi în apele de lângă mica insulă greacă Kastellorizo. Bineînțeles că a existat ți o componentă militară de intimidare.

Turcia și Grecia – dușmani pereni – nu văd ochi cu ochi granițele maritime ale Mediteranei. Cu toate acestea, de fiecare dată când se ceartă, experții se grăbesc să reducă confruntarea greco-turcă la o confuzie bilaterală asupra resurselor naturale. În realitate, disputa cu privire la Kastellorizo ​​- și incursiunile Turciei în Marea Mediterană de Est mai general – sunt doar simptome ale unui conflict profund înrădăcinat asupra suveranității. Această luptă se dezvoltă de zeci de ani și a fost recent exacerbată de abandonarea principiilor de politică externă turcești de lungă durată, bazate pe prudență și aversiune față de aventurism. Nimic din ceea ce se întâmplă în estul Mediteranei nu poate fi separat de dinamica mai largă dintr-o regiune în care se întâlnesc Europa, Asia și Africa. Regiunea a fost întotdeauna punctul zero pentru politica marilor puteri, dar a dezvoltat o nouă vulnerabilitate în urma războiului războinic din Irak de la Washington, care a determinat o reconfigurare a priorităților politicii externe ale SUA în întreaga lume.

Astăzi, Statele Unite nu sunt dispuse să intervină în mod hotărât în ​​străinătate – făcând loc pentru alți actori să se lupte în urmărirea agendelor lor individuale, încercând să-și descopere propriile sfere de influență. Nicăieri acest lucru nu este mai evident decât în ​​împrejurimile Turciei, unde Ankara a încercat să valorifice aceste schimbări pentru a urmări ceea ce echivalează cu o agendă geopolitică revizionistă.

Așa și Turcia. Pe plan intern, această confuzie a fost susținută de o mișcare spre populismul islamic, naționalismul și autoritarismul – departe de ceea ce unele politici de la Washington au folosit pentru a numi „modelul turc”: o sinteză percepută a liberalizării economice, a democrației pro-occidentale și valorile islamice despre care mulți credeau că ar putea fi un model pentru lumea arabă. Acum, mai degrabă decât să meargă pentru un divorț curat și rapid, Ankara își folosește diferitele legături instituționale, economice și de securitate cu Occidentul pentru a urca pe scara de putere a sistemului regional, în timp ce îmbrățișează iliberalismul.

Toate acestea pot fi provocatoare inutil și, în cele din urmă, se pot dovedi contraproductive în consolidarea staturii Turciei față de aliații din trecut. Dar este o cale răzbunătoare, formată de actuala politică externă a Ankarei, care este insuflată de propria marcă a islamului politic al Turciei: mișcarea Milli Gorus (National Outlook) a anilor 1970 a lui Necmettin Erbakan. Principalul dintre principiile Milli Gorus este că Turcia a fost – și continuă să fie – smulsă de Occident. Viziunea asupra lumii a lui Erdogan nu a reflectat întotdeauna cea a lui Erbakan, fostul său mentor. De fapt, acum președintele Turciei s-a despărțit de Erbakan și de vechea sa gardă la începutul secolului, după ce o lovitură de stat kemalistă a demis Partidul Islamic pentru Asistență Socială, al cărui membru Erdogan fusese membru în timpul funcției de primar al Istanbulului în anii ’90. Una dintre diferențele lor principale a fost orientarea spre Occident.

În 2001, când Erdogan a fondat AKP, noul său partid a fost un susținător ferm al eventualei aderări la Uniunea Europeană, în timp ce Erbakan a favorizat integrarea cu lumea islamică. Dar lucrurile s-au schimbat pe măsură ce Erdogan și AKP au început să își consolideze controlul asupra statului. Partidul s-a confruntat, de asemenea, cu frustrări în deliberările sale în curs cu UE, mai ales că blocul a acceptat Republica Cipru ca membru în 2004, în timp ce Germania și Franța au turnat apă rece pe propria candidatură a Turciei. În 2015, Erdogan a format o alianță cu Partidul Mișcării Naționaliste a Turciei (MHP), care susține puncte de vedere rigide cu privire la aspecte precum războiul în curs de desfășurare al Turciei împotriva militanților kurzi și statutul Cipru. Anti-occidentalismul MHP a grăbit trecerea AKP către o poziție mai naționalistă; odată ce cele două partide au format o coaliție, nu s-a mai putut întoarce. Astăzi, Ankara consideră Tratatul de la Lausanne din 1923 – care a fondat Republica Turcă și și-a trasat granițele moderne – ca anatema, o concesie revoltătoare asupra căreia Turcia nu ar fi trebuit niciodată să fie de acord. Elitele AKP deplâng concesiunea necesară din tratat a teritoriilor din nordul Siriei și din nordul Irakului, pe care naționaliștii turci le revendicaseră în Pactul Național din 1920.

Aceasta este o abatere de la veneratul fondator al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk, care a descris Lausanne ca o victorie istorică. Însă pentru Erdogan și adepții săi, orice a dus la abolirea califatului și a sultanatului echivalează cu o trădare – mai ales atunci când este urmat de un proiect de secularizare radicală. Din acest motiv, Erdogan vede o revizuire a Tratatului de la Lausanne ca parte integrantă a ambițiilor sale politice.

Curentele revizioniste ale viziunii asupra lumii a lui Erdogan indică faptul că criza est-mediteraneeană nu se referă în primul rând la gazele naturale, ci la probleme de suveranitate vechi de decenii – infuzate cu ambiții geopolitice vechi și noi, deopotrivă.

Câștigul material a motivat expansionismul Turciei, dar este, de asemenea, animat de identitate și ideologie. Câștigul material a motivat expansionismul Turciei, dar este, de asemenea, animat de identitate și ideologie. Acest lucru se datorează faptului că abordarea actuală a Turciei de explorare subacvatică în estul Mediteranei oferă de fapt o probabilitate redusă de descoperire comercială; până în prezent nu s-au găsit hidrocarburi în afara Libiei și Greciei, iar încercările Turciei de a depăși Cipru s-au dovedit a fi nereușite. Turcia consideră, de asemenea, marea ca o piatră de temelie pentru dobândirea unei influențe mai mari în Maghreb, Sahel și Africa de Vest. Un guvern kemalist nu ar fi avut în vedere niciodată astfel de aventuri încărcate de risc. Dimpotrivă, politica externă kemalistă (care își are rădăcinile în a rezista invaziilor externe ale Anatoliei odată cu căderea Imperiului Otoman) a fost, în cea mai mare parte, bântuită de teama de a pierde – nu de a câștiga – teritoriul suveran. Cu toate acestea, pentru Erdogan și adepții săi, există întotdeauna mai multe de dorit – și așa a ajuns Turcia să fie implicată într-un război civil la peste 1.000 de mile de casă.

În 2019, Turcia a intervenit militar în războiul civil din Libia. Nu se știe încă dacă operațiunea în desfășurare a Ankarei se va dovedi durabilă sau chiar utilă pentru interesele naționale turcești. Dar având în vedere înclinațiile revizioniste ale lui Erdogan, miza este mare. În aprilie 2019, comandantul Khalifa Haftar din estul Libiei a lansat o ofensivă terestră neprovocată asupra Tripoli – capitala națiunii și sediul Guvernului de Acord Național (GNA) recunoscut de Organizația Națiunilor Unite – că Emiratele Arabe Unite au susținut cu o campanie de atac aerian ilegal . Operațiunea a fost distructivă, dar ineficientă și a dat Turciei – care sprijină GNA – o oportunitate de aur de a păși în Libia și de a transforma ceea ce fusese de mulți ani o simplă prezență în umbră într-un aparat mai tangibil, mai formidabil. Pe lângă sprijinirea militară a GNA, Turcia a semnat și un memorandum controversat cu guvernul recunoscut de ONU privind delimitarea rafturilor continentale și a zonelor economice exclusive din estul Mediteranei. Acordul nu a reprezentat atât o cale pentru Turcia de a extrage gazul natural de pe coasta Libiei, cât o încercare de a modifica granițele maritime existente prin crearea unui precedent arbitrar, dar legal, care perturbă afirmațiile recunoscute la nivel internațional ale altor state, inclusiv Cipru, Egipt și Grecia. Pur și simplu, pactul (încă neratificat) își propune să legitimeze aspirațiile expansioniste ale Turciei – și revendicările controversate precum Kastellorizo ​​- în vecinătatea sa imediată. În 2020, forțele GNA susținute de Turcia au reușit să expulzeze brigăzile lui Haftar din nord-vestul Libiei – unde Ankara a profitat de pauza care a urmat, pentru a-și consolida prezența. Astăzi, de la facilitățile navale la aerodromurile, la trupele terestre, la dronele, activele turcești din regiune sunt greu ignorat. Este clar că Erdogan nu intenționează să plece în curând.

Dar o prezență militară robustă nu poate fi menținută la prețuri ieftine, doar pentru că alte puteri care se amestecă în Libia rămân cu amărăciune prezenței Turciei în continuare acolo. În timp ce Rusia și Egiptul – care au sprijinit forțele lui Haftar, dar acum sunt dornice să încerce o abordare mai pragmatică – ar putea fi în cele din urmă influențate să accepte și să coexiste cu, Turcia în Libia. EAU, Franța și Grecia vor continua să zădărnicească strategia Turciei. Anul trecut, Haftar și sponsorii săi din Emiratele Arabe Unite au implementat o blocadă de opt luni, care a irosit aproape 10 miliarde de dolari din venituri din petrol, pentru a împiedica banii să ajungă la Banca Centrală a Libiei, pe teritoriul GNA. Este o reamintire a faptului că forțele lui Haftar controlează majoritatea rezervelor de hidrocarburi din Libia și pune întrebarea cum Turcia poate asigura viabilitatea economică a prezenței sale în Libia în viitor.

Dar să privim mai larg!

În escaladarea conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan cu privire la disputata enclavă caucaziană din Nagorno-Karabakh, majoritatea puterilor globale au cerut o încetare a focului negociată, mai degrabă decât sprijinirea unei părți. Cele mai multe puteri, adică, cu excepția Turciei. Aproape imediat după ce au început ciocnirile la sfârșitul lunii septembrie, Ankara a venit în ajutorul aliaților săi din Azerbaidjan, furnizând arme, propagandă și presupuși luptători transferați din Siria. Mai degrabă decât să lucreze către un minim de stabilitate, Ankara pare să aibă intenția de a sprijini Baku – înrăindu-și aliații NATO. Dorința Turciei de a avea o influență mai mare în Caucaz, în special într-o regiune contestată de etnici armeni și etnici turci, nu este surprinzătoare. Dacă președintele turc Recep Tayyip Erdogan decide într-adevăr să-și desfășoare armata în Nagorno-Karabakh – care este recunoscut la nivel internațional ca teritoriu azer suveran, în ciuda faptului că găzduiește o populație armeană majoritară și a fost ocupat și considerat ca stat independent de Armenia de la un război din Anii 1990 – ar fi doar ultimul dintr-un șir de încurcături strategice turcești care se întind de la Mediterana până în Asia Centrală.

Iată o prezentare generală a tuturor locurilor în care armata Turciei este activă în acest moment.

Libia

În războiul civil din Libia, care a început în 2014, Turcia sprijină Guvernul de Acord Național (GNA), susținut de Națiunile Unite, care are sediul la Tripoli, dar menține controlul nominal asupra țării. GNA se confruntă cu armata națională libiană, condusă de generalul Khalifa Haftar și cu sediul la Benghazi. Forțele lui Haftar sunt susținute de Rusia, Franța, Egipt și Emiratele Arabe Unite. Implicarea Turciei în Libia este indisolubil legată de rolul său în războiul civil sirian, precum și de luptele sale cu alte state mediteraneene, precum Grecia și Cipru, asupra rezervelor bogate de gaze naturale și petrol din mare. În plus față de furnizarea GNA cu arme și tehnologie pentru drone, Ankara a trimis mii de militanți sirieni la lupta din Tripoli în numele său.

Siria

Deși Turcia s-a implicat aparent în războiul civil sirian în 2011 pentru a se opune forțelor președintelui sirian Bashar al-Assad și în 2015 pentru a lupta împotriva statului islamic, rolul său în conflict a devenit în multe privințe o extindere a războiului său intern împotriva militanților kurzi. Kurzii din nordul Siriei, dintre care mulți fac parte din Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), au fost esențiale pentru a proteja forțele Statului Islamic. Cu toate acestea, Turcia intenționează să combată militanții kurzi din interiorul și dincolo de granițele sale. Ankara consideră YPG ca o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), cu sediul în Turcia, pe care Turcia o consideră o organizație teroristă. Din 1984, armata turcă intenționează să anuleze o insurgență PKK în sud-estul său, unde kurzii au cerut multă autonomie culturală și politică pentru populația minorității kurde din Turcia, cu 15 milioane de oameni. O încetare a încetării focului de doi ani între guvernul turc și PKK sa prăbușit în 2015 și se estimează că cel puțin 3.589 de kurzi și 1.261 turci au fost uciși în conflict de atunci. Acum, Turcia a ocupat efectiv zone din nordul Siriei și continuă să facă ofensive împotriva kurzilor din regiune, încercând în același timp să creeze o așa-numită zonă sigură pentru a opri valurile suplimentare de refugiați să intre în Turcia.

Cipru de Nord

Turcia a intervenit în Cipru de Nord în 1974 și a înființat un stat de facto: Republica Turcă a Ciprului de Nord. Nu este recunoscută de comunitatea internațională, care consideră că Republica Cipru este singura entitate suverană a insulei (în afară de două baze militare aparținând Regatului Unit). Nicosia, capitala cipriotă, rămâne divizată. Fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, a încercat să rezolve disputa dintre Turcia și Republica Cipru într-o serie de discuții de pace la începutul anilor 2000, dar acestea nu au dus în cele din urmă la niciun rezultat semnificativ.

Mediterana de Est

În ultimele luni, marina turcă a activat în apele recunoscute de comunitatea internațională ca aparținând Greciei, o mișcare forțată de setea Turciei de gaze naturale. Mișcările au înfuriat membrii NATO, care se tem de o escaladare a tensiunilor între cei doi inamici istorici. Mișcările Turciei în estul Mediteranei sunt determinate de așa-numita politică Blue Homeland, care contestă mai multe acorduri internaționale și revendică multe insule și ape grecești ca fiind ale Turciei. Înfruntarea a devenit de o importanță sporită din cauza încercărilor Uniunii Europene de a stimula Turcia să oprească migranții neautorizați să traverseze marea din Turcia cu barca.

Qatar și Irak

Turcia a anunțat în 2019 finalizarea unei baze militare în Qatar, o piatră de hotar pentru o țară care altfel se bucură de puțini aliați în Golf. (Qatarul este singurul membru al Golfului al coaliției susținute de Turcia care susține GNA în Libia.) Baza Turciei din Qatar se alătură bazelor existente în Bashiqa, Irak – situat în Kurdistanul irakian – și Mogadiscio.

În concluzie, Turcia dorește o validare a puterii sale regionale, având la bază puterea militară pe care o are. Intervențiile și suportul său în domeniul militar pentru diverse state sau entități este progresiv și substanțial în același timp, dar el trebuie să fie corelat cu o adevărată putere economică, ceea ce nu este în acest moment. Aspectele economice afectează îndeplinirea obiectivelor regionale ale Turciei, aceasta neputând să susțină pe termen lung atingerea obiectivelor.

Sunt demne de remarcat uriașele progrese ale complexului militar-industrial care va asigura în viitorul apropiat capabilități militare comparative cu cele ale marilor producători de armament și tehnică militară, în domeniul aviației (înlocuitorul lui F 35), sisteme antiaeriene similare lui S 400, tancuri și mijloace blindate, rachete navă-navă, noi tipuri de fregate, submarine și corvete, etc.

Totuși, să vedem cât de mult vor putea fi susținute financiar, cât va dura furnizarea unui număr suficient de echipamente care să dea independența dorită și dacă au timpul necesar.