S-a născut la data de 14 ianuarie 1922, în orașul Sf. Gheorghe, jud. Covasna, unde, tatăl său, căpitanul Titus Diaconescu, veteran al Primului Război Mondial, era primar. După absolvirea școlii primare în orașul natal, a urmat cursurile gimnaziale şi liceale la Liceul Militar „Nicolae Filipescu”, de la Mănăstirea Dealu, Târgoviște. La absolvire, 1940, s-a înscris la Şcoala Navală „Mircea” din Constanţa, pe care a absolvit-o în anul 1942, ca șef al Promoției „Desrobirea”.  Practica din vara anului 1941, a efectuat-o la bordul navelor Forţei Navale Maritime, unde,  cu gradul de elev-plutonier, a participat la misiuni de război. După război, s-a înscris la Institutul Tehnic Naval Militar din Bucureşti, pe care l-a absolvit în anul 1949, obținând titlul de inginer.

Aspirantul Marcel Vasile Diaconescu a fost repartizat în mai 1942, ofițer secund pe vedeta nr. 6 tip „Power”, iar mai apoi, pe distrugătorul Regina Maria, în calitate de ofițer cu Artileria Antiaeriană, iar cu distrugătorul Mărăști a luat parte la “Operația 60.000”. 

După absolvirea Politehnicii, a fost încadrat ca inginer proiectant la Direcţia Construcții Navale, Bucureşti, apoi șef al Secţiei Construcții Nave Noi, din cadrul Direcţiei Tehnice a Marinei (1951).

A întocmit personal sau în colectiv, o serie de studii şi proiecte, caiete de sarcini, norme, etc., a perfectat numeroase contracte cu Institutul de Proiectări Navale București (IPRONAV), mai apoi cu ICEPRONAV Galați şi șantierele navale din Brăila, Constanţa, Oltenița.

Între anii 1949 – 1960, a ținut cursuri la Şcoala de Ofițeri Tehnici de Transmisiuni şi la Academia Tehnică Militară, predând Bazele electromagneticii, iar pentru scurt timp matematici speciale şi magnetismul navei, mine magnetice şi electromagnetice. A fost preşedinte al unor subcomisii pentru susținerea proiectelor de diplomă de către ofiţerii tehnici de marină la Academia Tehnică M.

Din anul 1961, a ocupat o serie de funcții de conducere şi coordonare a activității de cercetare tehnică din C.M.M. În anul 1963, a fost mutat la Bucureşti, la Direcția Generală de Înzestrare a Armatei. A fost locțiitor al șefului Centrului de Cercetări Tehnică de Calcul şi Automatizarea Conducerii Trupelor (1964 – 1966) şi comandantul C.E.T.C.A. (1966 – 1968). Când, în aprilie 1968, s-a înfiinţat Institutul Tehnic de Cercetare-Proiectare al Armatei, a fost numit locțiitor pentru automatizarea conducerii trupelor (ACT) al comandantului institutului. Ulterior, a îndeplinit funcția de locțiitor al comandantului pentru cercetare științifică şi preşedinte al consiliului științific al institutului.

În luna iulie 1983, a fost trecut în rezervă, cu gradul de contraamiral, obținut la 8 mai 1971.

    În continuare, a desfășurat o susținută activitate în cadrul Comitetului Veteranilor, reprezentându-i şi peste hotare, fiind vorbitor de limbă rusă, franceză, germană, engleză şi italiană. De asemenea, o bună bucată de timp, a fost consilierul directorului general al Institutului Central pentru Industria Electrotehnică şi Electronică (ICPE). 

    După 1989, a fost membru fondator al Ligii Navale Române, îndeplinind funcții de conducere în cadrul ligii, dar şi al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război. A fost avansat la gradul de viceamiral în octombrie 1994.

    A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine.

    A decedat în ziua de 4 octombrie 2004, la Bucureşti.

“PER ASPERA AD ASTRA!”

Este un dicton pe care il spunea deseori, cuvinte îl reprezintă. Dificultăţile mici sau mari nu i-au modificat nici statura, nici crezul.

I-au displăcut profund minciuna, lipsa de respect şi ingratitudinea. L-au fascinat deopotrivă istoria şi viaţa în toate formele ei. Cultul strămoşilor şi respectul valorilor autentice au fost coordonatele esentiale ale « navigării » lui. Simţul datoriei, simţul onoarei, profesionalismul şi corectitudinea au fost principiile esenţiale pe care le-a respectat cu consecvenţă. A fost îndrăgostit de mare şi numele fiicei sale este o mică dovadă. Era mîndru că este marinar şi nu l-am auzit niciodată regretînd sau dorindu-şi să fi fost altceva. L-au pasionat istoria şi arheologia dar şi cibernetica, mitologia, navomodelismul, zoologia, muzica sau parapsihologia, astronomia…

A citit foarte mult şi trăia cu intensitate bucuria de a împărtăşi cu ceilalţi ceea ce ştia. Ii plăcea să povestească, îi plăcea să danseze, să fredoneze cîntecele tinereţii şi romanţe, să vorbească la telefon, îi plăcea să hoinărească pe coclauri şi să pescuiască, să facă din noapte zi citind sau privind la televizor, să înregistreze pe casete video documentare din toate domeniile care îl pasionau, îi plăcea să glumească, să fie ascultat, să nu arunce nimic, să privească cerul  şi-i mai plăcea tare mult să viseze şi să facă planuri de viitor.

Aşa a fost: cu o nemăsurată dorinţă de cunoaştere, tînăr sufleteşte şi deschis noului, cu elan în a se dedica unor cauze nobile, cu simţul datoriei pînă la sacrificiu, generos, demn, modest, entuziast, delicat, sensibil, afectuos şi bun.

Toate acestea ar fi vrut să i le spună fiica sa. Nu a reuşit, dar le-a scris dumneavoastră – rudele, prietenii, colegii şi camarazii lui – cu speranţa că amintirile bune vor face ca rugăciunile noastre să se înalţe împreună şi să ajungă la Dumnezeu.

Să știi dragul nostru Tata Tit

Că marea e la fel de frumoasă
Si la fel de sărată…
Uneori e limpede si calmă,
Alteori răscolită-n adânc
Si de dor zbuciumată.
Corabia noastră plutește încă,
De câteva luni chiar pe o mare de iarbă,
Încercăm să navigăm bine,
Aşa cum am deprins,
Atâția ani frumoși, de la tine.
Când ne este mai greu,
Ancora amintirilor ne susține
Și credința în Dumnezeu.
Dragul nostru, să știi ca nu te uităm,
Te simțim lingă noi, iar şi iar:
Ne-ai fost catarg, acuma ne ești far.

A ta fiică, Marina