Autor: cam, (rtr) Eugen Laurian -Șeful Grupului de experți topografi și hidrografi al Comisiei Mixte Interministeriale a Guvernului României pentru delimitări maritime în Marea Neagră
(Atenționare: Hărțile, imaginile și informațiile din prezentul material provin din arhiva personală a autorului și din surse deschise, prezentate pe internet.)
- Scurtă retrospectivă istorică asupra apartenenței țărmurilor Mării Negre între principalii actori locali
Dacă în perioada antichității toate țărmurile din jurul Mării Negre au fost sub controlul și influența cetăților grecești apărute încă de timpuriu pe locațiile actuale ale principalelor orașe din apropierea litotarului, la sfârșitul mileniului întâi țărmurile din sud aparțineau Imperiului Bizantin iar cele din nord diferitelor structuri non statale semi-independente.
Schema nr 1. – Harta Imperiului Bizantin la începutul mileniului doi (1025).
Prin creșterea presiunii populațiilor musulmane din sud-est influența și stăpânirea bizantină s-a redus, o parte a țărmurilor ieșind de sub controlul Constantinopolului. Concomitent, triburile turcice selgiucide provenite din zona Asiei Centrale au început să migreze spre Anatolia, iar după lupta câștigată împotriva bizantinilor (1071) pun stăpânire pe o bună parte a estului peninsulei. Sub presiunea mongolă din est selgiucizii continua deplasarea către vestul Anatoliei ajungând, sub conducerea lui Osman I (1299), să fie declarat primul stat turc independent.
Schema nr. 2 – Harta Imperiului Bizantin la anul 1275.
Concomitent cu reducerea influenței bizantine din sudul mării, pe partea nordică, în continua cucerire către Europa Imperiul Mongol atinge țărmurile acesteia, iar la anul 1300, prin Hoarda de Aur (unul din cele patru hanate dezmembrate din Imperiul lui Genghis Khan), stăpânește întregul litoral nordic al mării (Vezi Schema nr. 3).
Schema nr. 3 – Stăpânirea nordului Mării Negre de către Hoarda de Aur, la anul 1300.
- Cucerirea otomană /turcească
Odată cu creșterea puterii populațiilor turcice în peninsula Anatolia și continua lor extindere spre vest, în defavoarea Imperiului Bizantin, asistăm la ocuparea întregului litoral sudic al mării de către turcii selgiucizi deveniți, apoi, otomani. Continua lor înaintare spre vest pentru cucerirea de noi teritorii va duce la disoluția Imperiului Bizantin, iar spre sfârșitul secolului al XIV- lea (1385-1386) și la dezintegrarea celui de al Doilea Țarat Bulgar (Schema nr. 4). Astfel, otomanii au cucerit și țărmul european al Mării Negre, de la strâmtoarea Bosfor și până la gurile Dunării (1418). Orice încercare a populațiilor creștine de a-și recăpăta drepturile asupra teritoriilor balcanice ocupate de către musulmani au fost sortite eșecului. Înfrângerea cruciadei polono-ungare condusă de Vladislav al III-lea (regele Poloniei) și de Iancu de Hunedoara, zdrobită în bătălia de la Varna (1444), a spulberat orice speranță a creștinătății pentru următoarele patru sute de ani.
Schema nr. 4 – Divizarea Țaratului Bulgar după anul 1371, sub presiunea otomanilor.
Pe de altă patre, continuând cucerirea coastei de est a Mării Negre, armata turcă, aflată sub comanda lui Gedik Ahmet Pașa, a ajuns și în Crimeea (1475) ocupând Principatul Fedoro și coloniile genoveze Cembalo, Soldaia și Caffa, toată coasta de sud a peninsulei devenind sangeac (provincie) otoman. Restul peninsulei, împreună cu ținuturile din nordul Mărilor Azov și Neagră, a rămas sub stăpânirea hanilor tătari care, începând cu același an, aveau protectoratul Imperiului Otoman.
Ulterior, în vestul mării, prin cucerirea cetăților moldovenești Chilia și Cetatea Albă (1484), Imperiul Otoman mai face încă un salt ajungând la gurile Nistrului. Astfel, turcii au cucerit toată populația creștină din jurul Mări Negre și intră în graniță directă cu rămășițele statale a ceea ce fusese anterior Hoarda de Aur Mongolă. Aceasta, înfrântă în anul 1502, de către hanul tătar Menli Ghirai, sprijinit de către turci, avea să se retragă din apropierea țărmurilor Mării Negre către Hanatele Kazan și Astrahan de pe valea Volgăi. Din acest moment întregul litoral al Mării Negre avea să ajungă sub controlul total al otomanilor pentru o lungă bucată de vreme!
Concomitent, în nordul Mării Negre, Țaratul Moscovei „se lățea” continuu către vest, sud și est în detrimentul Regatului Suedez, Uniunii Polono-Lituaniene și hanatelor de proveniență mongolă (Crimeei, Kazanului și Astrahanului).
- Cucerirea rusească
Dacă timp de aproape 100 de ani se părea că în nordul Mării Negre avea să domnească un echilibru strategic de forțe, situația avea să se schimbe radical pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Desele conflicte între Principatul Moscovei și musulmanii din sud și est nu au putut rupe echilibrul, victoriile pendulând când de o parte, când de cealaltă. Dar la numai un an după ce Moscova fusese cucerită, jefuită și incendiată de către hanul tătar Devlet Ghirai (concurent al rușilor pentru stăpânirea fostelor hanate mongole ale Kazanului și Astrahanului) va începe ofensiva rusească. Sub conducerea lui Ivan cel Groaznic (1547-1584), primul despot rus ce și-a luat denumirea de cezar /țzar, începe bătălia pentru cucerirea teritoriilor musulmane ce duceau către mările din sud.
Visul de veacuri al rușilor era să locuiască în teritorii mai prielnice situate către mările din sudul lor. După bătăliile din anii 1572 și1574, Principatul Moscovei avea să obțină controlul total asupra regiunii Volgăi, cucerind hanatele mongole Kazan și Astrahan și îndepărtând pentru totdeauna pretențiile acestora asupra teritoriilor din nordul Mării Negre. Drumul către Marea Caspică devenise liber. De aici în colo, efortul urma să se direcționeze pentru deschiderea drumului către Marea Neagră. Le stăteau în cale două forțe importante: Regatul Polono-Lituanian și Hanatul Crimeei (Vezi Schema nr. 5). Cum între aceste două entități statale era o permanentă stare de beligeranță generată de diferența de religie, prin susținerea discordiei dintre ei, rușii au început marșul pentru obținerea „ieșirii” la Marea Neagră.
Schema nr. 5 – Harta Europei la anul 1600.
Deși înaintarea către sud se realiza sistematic, făcând câte un pas la fiecare 20-30 de ani, au existat și perioade când cele două entități statale au reușit să înfrângă inaintarea rușilor către sud și vest. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1676-1681, pierzând cetatea Cighirin, rușii au fost respinși de pe malul vestic al Niprului stabilindu-se, prin pacea semnată la 3 ianuarie 1681 în palatul de la Bakcisarai (capitala tătară din Crimeea), granița ruso-turcă pe linia Niprului.
Schema nr. 6 – Harta Europei la anul 1700.
La începutul veacului al XVIII-lea rușii încă nu atinseseră țărmurile Mării Negre dar ofensiva rusească a continuat, ajungând ca în timpul războiului ruso-turc din 1735-1739 luptele să se dea chiar pe pământurile peninsulei Crimeea.
Schema nr. 7 – Ieșirea Rusiei la Marea Neagră și ocuparea teritoriului dintre Nipru și Bug (pacea de la Kuciuk-Kainargi – 1774)
După urcarea pe tronul Moscovei a țarinei Ecaterina cea Mare avântul rușilor către sud (sprijiniți în bună măsură de alianțele cu unele țări din vestul Europei, printre care Prusia și Austria aveau un rol distinct) a cunoscut o și mai mare dezvoltare. După victoria acestora în războiul dintre 1768-1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainardji, s-a obținut independența Hanatului Crimeii față de Imperiul Otoman (hanatul devenind chiar aliatul Imperiului Rus) și ocuparea teritoriului dintre Nipru și Bug (Vezi Schema nr. 7). Dar la nici zece ani după aceea (1781), intervenind în conflictul intern din hanat, Rusia anexează de facto întreaga peninsulă. Era pentru prima dată când Imperiul Țarist obținea, prin forță, ieșirea la Marea Neagră!
Schema nr. 8 – Ocuparea teritoriului dintre Bug și Nistru (provincia Edisan) în urma războiului dintre 1787 – 1792, prin tratatul de la Iași
Ca o constantă a acelor vremuri putem remarca izbucnirea unor războaie ruso-turce la un interval relativ mic de timp (10-15 ani) cu scopul de a muta granița spre vest, pe următorul curs de apă. Astfel, consolidându-și forța militară și beneficiind de consilierea unor generali și ofițeri din vestul Europei, sprijinită de Austria, Rusia pornește un nou război împotriva Imperiului Otoman (1787-1792) încheiat prin pacea de la Iași cu un rezultat dezastruos pentru turci: recunoașterea anexării Crimeei de către Rusia și pierderea teritorială a provinciei Edisan, situată între Bug și Nistru. Era pentru prima dată când Imperiul Țarist devenea vecinul de răsărit al Principatului Moldova (Schema nr. 8).
La moartea Ecaterinei a II-a (1796) politica expansionistă a acesteia transformase Rusia într-o mare putere europeană.
Schema nr. 9 – Planurile de expansiune ale țarinei Ecaterina a II-a, anul 1770 (Cu albastru – Regatul Daciei, cu roșu – Imperiul Neobizantin /Bulgar, cu galben – Imperiul Habsburgic, cu verde – posesiunile venețiene)
Pentru îndeplinirea prescripțiilor lăsate de Petru cel Mare (1682-1725) în celebru-i „testament”, încă de la început, rușii și-au manifestat intenția de a-și împinge granița către sud prin anexarea ambelor principate românești (Schema nr. 9). Mai întâi, în regiunea dintre Nistru și Bug a fost creat un principat fantomă, Noua Moldovă. Acesta era o creație administrativă rusească pe un teritoriu pe care se aflau numeroase sate românești. Noua Moldovă avea și scopul de a atrage coloniști români în teritoriile de la nord de Marea Neargă din care fuseseră izgoniți tătarii nogai. Însă granița nu a rămas pe Nistru decât 20 de ani (Schema nr.10).
Schema nr. 10 – Harta Europei la anul 1800.
În anul 1806, rușii au pornit un nou război contra Porții Otomane, încheiat la 16/28 mai 1812 prin Pacea de la București. Inițial, emisarii Moscovei (sprijiniți și de trădări din interiorul principatelor, inclusiv beiul Manuc!) au cerut fixarea graniței pe Dunăre și anexarea Principatelor Valahiei și Moldovei, care urmau să fie unificate într-o gubernie rusească intitulată pompos „Regatul Daciei”. Ulterior, pe timpul negocierilor, pretențiile Rusiei s-au diminuat solicitând stabilirea frontierei pe Carpați, apoi pe râul Siret, ca, în cele din urmă, sub presiunea invaziei napoleoniene (care a izbucnit la doar o zi după semnarea păcii), rușii au anexat doar Moldova dintre Prut și Nistru, pe care, în 1813, au denumit-o Basarabia (Vezi Scheme nr. 11).
Schema nr. 11 – Ocuparea Basarabiei de către Rusia (1812)
Schema nr. 12 – Harta Europei după Congresul de la Viena, 1815
În continuarea dorinței sale de a înainta către Istanbul, rușii au declanșat un nou război împotriva otomanilor, desfășurat în anii 1828-1829 și încheiat prin Pacea de la Adrianopol, în urma căreia Rusia ocupă gurile Dunării (inclusiv brațul Sfântu Gheorghe și Insula Șerpilor) și devenea suzerana Principatelor Române (Vezi Schema nr. 13). De asemenea, tratatul deschidea strâmtorile Bosfor și Dardanele navigației tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. Dar a fost nevoie să mai treacă încă patru ani (până la semnarea Tratatului de la Hunkar Iskelesi – 1833), pentru ca Rusia să-și impună și pretenții asupra strântorilor (Turcia se obliga la închiderea strâmtorilor pentru navele militare ale altor state dacă nevoile Rusiei o cer). Astfel, controlul Moscovei asupra Mării Negre și a strâmtorilor devenea din ce în ce mai accentuat.
Schema nr. 13 – Schimbările teritoriale în urma Tratatului de pace de la Adrianopol /1829.
În același timp, în partea de est a mării, sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei și a Hanatelor Erevan și Nahicevan ce fusese cedate țarului de către Persia prin Tratatul de la Turkamanciai.
Schema nr. 14 – Harta Principatelor Române conform Tratatului de Pace de la Paris, 1856. (Moldova recuperează județele Cahul, Bolgrad și Izmail)
Îngrijorate de pretențiile Rusiei de a cucerii noi și noi teritorii pentru îndeplinirea visului ei de a ajunge la Istanbul, puterile europene ale vremii (Marea Britanie, Franța, Regatul Sardiniei) au decis să sprijine Imperiul Otoman în scopul declarat de a stopa această înaintare. Astfel, între 1853 și 1856 are loc războiul Crimeei încheiat prin Tratatul de pace de la Paris în urma căruia Moldova avea să-și recupereze cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Izmail) iar Rusia să piardă accesul la gurile Dunării (Vezi Schema nr. 14).
Conform principiului că după maxim 20 de ani Rusia trebuie să declanșeze un nou război împotriva turcilor, în vara anului 1877, rușii, sprijiniți de către proaspăta Armată Română, atacă posesiunile Turciei de la sudul Dunării. Războiul se încheie cu recunoașterea independenței României și cu preluarea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (în schimbul județelor dobrogene Tulcea și Constanța). Astfel, Rusia devine iarăși stat dunărean (cu pretenții la controlul circulației pe fluviu) și își mărește, din nou, litoralul maritim.
Tratatul de pace încheiat în urma războiului (Berlin – 1878) mai prevedea înființarea Principatului autonom Bulgaria (micșorat față de varianta prevăzută în pacea anterioară de la San Ștefano – 1878, prin constituirea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creștin, dar numit de Poartă), recunoașterea independenței Serbiei și a Mutenegrului, primirea spre administrare a Bosniei-Herțegovina de către Austro-Ungaria și cedarea către Marea Britanie a insulei Cipru. Adică exact acele modificări teritoriale prevăzute încă de pe vremea țarinei Ecaterina cea Mare, cu 100 de ani înainte! (Vezi Schema nr. 15). Schimbările teritoriale aveau să demonstreze că marea geopolitică se face proiectând din timp acțiunile și atrăgând aliații în baza unor regiuni oferite din „ograda” învinsului.
Schema nr. 15 – Schimbările survenite în Balcani în urma Tratatului de Pace de la Berlin (1878)
Conform declarațiilor ministrului de externe țarist exprimate la declanșarea Primului Război Mondial, Rusia avea intenția să ajungă la Istanbul, pe parte vestică a Mării Negre, iar prin ofensiva de pe țărmul estic să ocupe întreg litoralul sudic al mării. Astfel, deschiderea ieșirii la Marea Mediterană era asigurată. Dar, prin izbucnirea revoluției bolșevice din 1917, schimbarea regimului și ieșirea Rusiei din război, planurile Moscovei au fost date peste cap, următoarea modificare teritorială făcându-se în detrimentul acesteia. La încheierea războiului Basarabia a decis să se unească cu Regatul României (27 martie 1918) iar Rusia a fost obligat să se retragă de pe brațul Chilia pe Limanul Nistrului, pierzând atributul de țară dunăreană și o parte din litoralul mării (Vezi Schema nr. 16).
Schema nr. 16 – Harta Europei după Primul Război Mondial /1920.
Încheierea celui de Al Doilea Război Mondial (1945) și câștigurile teritoriale ale Imperiului Sovietic pe toată porțiunea europeană de la Marea Baltică la Marea Neagră (Vezi Schema nr. 17), la care s-a adaugat influența acesteia asupra statelor devenite comuniste din estul Europei, au făcut ca Moscova să administreze mult peste jumătate din litoralul Mării Negre. România a pierdut teritoriul Basarabiei, iar Uniunea Sovietică avea să devină,iarăși, stat dunărean. Doar țărmul sudic al mării mai rămânea în posesia Turciei. De acum în colo, Moscova deținea, practic, controlul asupra tuturor mișcărilor din Marea Neagră.
Schema nr. 17 – Harta Europei după Al Doilea Război Mondial
Astfel, după desfășurarea a douăsprezece războaie purtate contra Imperiului Otoman /Turciei pe parcursul a peste 350 de ani, Rusia reușește să preia controlul estului Europei și, implicit, al Mării Negre.
Dar visul rusesc de control și stăpânire a mării a continuat sub diferite forme și după dezintegrarea Uniunii Sovietice (1991), Moscova propunând, de exemplu, chiar construcția unei autostrăzi în jurul Mării Negre, proiectată a se finaliza în anul 2020 (schema nr. 18). Mai multe state, printre care și România, au refuzat să participe la un astfel de proiect!
Schema nr. 18 – Propunerea Rusiei de construire a „autostrăzii Mării Negre”, prevăzută a se finaliza în anul 2020
- Delimitările zonelor economice exclusive din Marea Neagră
Pentru exploatarea resurselor identificate pe fundul mărilor, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial învingătorii și-au pus problema extinderii spațiilor lor economice și dincolo de marea teritorială. Astfel, a apărut necesitatea încheierii unor convenții internaționale privind principiile care trebuie să guverneze acțiunile umane desfășurate în oceanul planetar.
După mai multe încercări de a se ajunge la o formă finală, unanim acceptată, a înțelegerilor, în anul 1982 s-a semnat Convenția ONU asupra dreptului mării (Montego Bay). Aceasta precizează că, în baza principiului că „marea aparține teritoriului adiacent”, fiecare țară are dreptul de a-și extinde competențele economice asupra mării libere până la depărtarea de 200 mile marine (370 km) de coastă. Evident, acolo unde interesele mai multor state contravin, linia de delimitare se stabilește prin negocieri directe, bilaterale. Cu toate că mai multe state au încheiat acorduri de delimitare maritimă chiar înainte de semnarea respectivei Convenții, majoritatea țărilor și-au pus această problemă după anul 1982.
- Delimitarea turco-sovietică
Prima delimitare a platourilor continentale și zonelor economice exclusive ce a avut loc în Marea Neagră s-a desfășurat între Uniunea Sovietică și Turcia. După zeci de ani de negocieri, acordul de delimitare a fost semnat în iunie 1978, la Moscova, și el prevedea ca teritoriile maritime ce aparțin celor două state să se delimiteze, strict, pe linia de echidistanță măsurată de la punctele de bază ale celor două țărmuri. Ultimul punct de delimitare dinspre vestul liniei, deși a fost precizat prin coordonate geografice, nu a fost stabilit întrucât, fiind echidistant la țărmurile Crimeei, Turciei și României, el trebuia convenit în mod trilateral, între statele implicate.
Schema nr.19 – Harta delimitărilor maritime încheiate până în prezent în Marea Neagră.
După implozia Uniunii Sovietice, Ucraina, Rusia și Georgia – ca state sucesoare ale defunctului stat comunist – au semnat cu Turcia acorduri individuale de recunoaștere a delimitării anterioare, urmând ca între acestea și Rusia să se încheie acorduri separate, după negocieri (Vezi Schema nr. 19).
- Delimitarea turco-bulgară
După 38 de ani de negocieri anevoioase, Bulgaria și Turcia au convenit să semneze, în luna decembrie 1997, acordul de delimitare maritimă atât pentru marea teritorială cât și pentru zonele economice exclusive ale acestora. Și de data aceasta delimitarea s-a făcut pe linia de echidistană la cele două țărmuri, cu unele mici excepții.
Pentru că, încă din anul 1951, Bulgaria și-a declarat unilateral limitele laterale ale mării teritoriale pe paralelele geografice ale ultimelor puncte de frontieră terestră și nu a mai acceptat să-și modifice această opțiune pe durata negocierilor, Turcia a convenit ca în contul celor 21,5 km2 pierduți în marea teritorială (Vezi Schema nr. 20) să primească o suprafață de 170,2 km2 în zona platoului continental (marea liberă). În rest, traseul liniei de delimitare urmează linia de echidistanță, urmând, ca și în cazul acordului ruso-turc, ultimul punct de delimitare să fie convenit, trilateral, cu alt stat implicat (România, în speță concretă).
Schema nr. 20 – Compensațiile suprafețelor maritime din acordul de delimitare turco-bulgar.
2.3. Delimitarea româno-ucraineană
Deși au durat aproape 41 de ani de negocieri, eforturile de convenire a unei linii de delimitare maritimă echitabilă între România și vecinul său de la nord-est (Uniunea Sovietică și, apoi, Ucraina) nu s-au putut finaliza decât prin intermediul Curții Internaționale de Justiție (CIJ).
Inițial, cu Uniunea Sovietică negocierile au durat 20 de ani (între 1968 și 1988) însă acordul nu a putut fi convenit întrucât sovieticii susțineau în mod continuu că linia ar trebui să fie echidistantă între țărmul românesc și Insula Șerpilor. România nu a putut fi de acord cu aceste pretenții întrucât acceptând propunerea rușilor ar fi pierdut peste 7.500 km2 din suprafața ce i-ar fi revenit în conformitate cu prevederile dreptului mării.
Propunerile celor două state sunt prezentate în Schema nr. 21.
Schema nr. 21 – Harta cu propunerile de delimitare ale României și Uniunii Sovietice (1987)
După destrămarea Uniunii Sovietice și apariția Ucrainei ca stat independent și încheierea Tratatului de bună vecinătate dintre România și Ucraina (iunie 1997) negocierile pentru delimitare au durat aproape opt ani deși printr-un document subsecvent Tratatului (Acord conex, semnat de miniștri de externe) se prevedea că negocierile vor fi încheiate în termen de doi ani. După acest termen oricare dintre aceste state, în calitate de reclamant, putea supune cauza jurisdicției CIJ.
Negocierile cu Ucraina au fost și mai dificile decât cele cu Uniunea Sovietică întrucât aceasta, fără bază juridică și fără a-și argumenta poziția, solicita aproape dublu decât precursoarea sa. Probalil, ucrainenii mizau pe faptul că, solicitând mai mult, după negocieri vor obține măcar tot atât cât dorea anterior fosta Uniune Sovietică. În primii trei ani de negocieri aceștia nici nu au vrut (putut?) să aducă vreun argument în sprijinul solicitării lor. Pur și simplu spuneau că acea porțiune de mare li se cuvine și nu este cazul să justifice pretenția lor (Vezi Scheme nr. 22).
Abia către jumătatea duratei negocierilor au propus o metodă de delimitare neuzitată vreodată pe plan internațional, „croită artificial” doar pentru a motiva linia cerută. Evident, nici România, nici CIJ nu au putut fi de acord cu asemenea aberații care contraveneau flagrant prevederilor dreptului mării. Ucrainenii vroiau o linie mediană dintre linia echidistantă la Insula Șerpilor (așa cum au solicitat anterior și sovieticii) și linia care ar fi împărțit marea conform proporției lungimii țărmurilor celor două state (adică opt părți să revină Ucrainei și o parte României).
Schema nr. 22 – „Argumentația” rizibilă a Ucrainei pentru delimitarea mării (2003)
Văzând că ucrainenii nu doresc să aplice prevederile dreptului internațional al mării și că în negocieri nu fac nici un pas înapoi din atingerea pretențiilor lor absurde, România a decis să se adreseze CIJ (septembrie 2004). După patru ani și jumătate, cât a durat procesul, CIJ a decis o linie de delimitare maritimă echitabilă ambelor părți(Vezi Schema nr. 23).
Schema nr. 23 – Decizia CIJ privind delimitarea maritimă dintre România și Ucraina (2009).
CIJ nu a ținut cont de pretențiile exagerate ale Ucrainei și a decis împărțirea mării pe principiile prevăzute în dreptul mării denumite și „echidistanță – circumstanțe speciale”. Astfel, României iau revenit9.700 km2 (80%) din cei 12.250 km2 aflați în dispută, adică o suprafață egală cu dublul suprafeței județului Brașov.
Față de pretențiile anterioare ale Uniunii Sovietice și Ucrainei linia stabilită de Curte este mult mai favorabilă României (Vezi Schema nr. 24)
Sxchema nr. 24 – Decizia CIJ comparativ cu pretențiile Uniunii Sovietice și ale Ucrainei
Schema nr. 25 – Delimitările maritime din bazinul de vest al Mării Negre.
Astfel, la momentul actual, delimitarea zonelor economice exclusive și a platourilor continentale ale statelor din bazinul de vest al Mării Negre se prezintă conform Schemei nr. 25, cu precizarea că linia dintre România și Bulgaria nu a putut fi convenită, încă. Deși discuțiile cu partea bulgară trenează de peste 22 de ani, neconvenirea unei linii de delimitare se datorează unei pretenții aberante a Bulgariei care nu acceptă utilizarea liniei de echidistanță la cele două țărmuri și susține ca delimitarea să se realizeze pe paralela geografică a ultimului punct de frontieră terestră (paralela Vama Veche). În acest mod, contrar principiilor dreptului mării, Bulgaria ar obține o sufrafață suplimentară de peste 1.700 km2 în detrimentul României (din care 30 km2 din marea teritorială!) Ori acest lucru este total inacceptabil!
- Influența trecerii Crimeei sub autoritatea Rusiei asupra raportului de forțe, delimitărilor și traseelor energetice din Marea Neagră
Încorporarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în urma acțiunilor destabilizatoare promovate de către aceasta în anul 2014 și a referendumului organizat privind dorința locuitorilor săi, referendum recunoscut și aprobat de către Duma de stat de la Moscova, a schimbat substanțial raportul de forțe din zona Mării Negre, precum și dimensiunea zonelor economice exclusive ale statelor riverane mării. Astfel, prin preluarea peninsulei, Rusia stăpânește centrul geografic al Mării Negre și redevine dominatorul și supraveghetorul absolut al tuturor mișcărilor navale din mare (Vezi Schema nr. 26).
Schema nr. 26 – Controlul maritim al Rusiei asigurat de posesia asupra peninsulei Crimeea.
În ceea ce privește puterea militară din zona Mării Negre, constatăm o sporire accentuată a forțelor rusești instalate în peninsula Crimeea, atât referitor la armammentul terestru cât și la mijloacele de luptă navale și aeriene, unele dintre acestea mărindu-se de 4-5 ori. De asemenea, numărul militarilor ruși aproape că s-a triplat față de perioada anterioră ocupației ( vezi schema nr. 27).
Schema nr. 27 – Creșterea puterii militare a Rusiei în Crimeea.
Prin instalarea acestora, raza de acțiune a armamentului rusesc asupra țărilor europene a sporit considerabil, atingând state precum Germania, Elveția și Italia (vezi schemele nr. 28 și 29).
Schema nr. 28 – Raza de acțiune a rachetelor rusești instalate în peninsula Crimeea.
Schema nr. 29 – Raza de acțiune a rachetelor „Kalibr” instalate pe navele rusești din Marea Neagră (bătaie 1500 km).
În ceea ce privește o posibilă delimitare a zonelor economice exclusive dintre Rusia și Ucraina în bazinul de vest al Mării Negre, o eventuală înțelegere dintre acestea nu se va putea realiza decât tot pe principiul echidistanței la cele doul țărmuri, care sunt atât adiacente cât și situate față în față. Pe partea adiacentă linia de echidistanță se va stabili între capul Tarhancut, aflat pe partea rusă și întinsura Tendra, pe cea ucraineană, iar pentru țărmurile situate față în față, între același cap Tarhancut și capul Burnas, situat la sud de limanul Nistrului.
În felul acesta Ucraina ar pierde aproximativ 75% din întinderea zonei economice exclusive pe care o avea înainte de evenimentele din 2014 prin care i s-a răpit peninsula Crimeea.
În Schema nr. 30, prezentată mai jos, și întocmită de către Universitatea Columbia (SUA) pentru a arăta posibila delimitare ruso-ucraineană, există două mari inadvertențe. Așa-zișii specialiști americani nu au trasat corect nici liniile echidistante dintre Rusia și Ucraina și nici pe cele dintre România și Bulgaria, favorizând astfel, conștient sau nu, atât Ucraina cât și Bulgaria și dezavantajând România și Rusia. Trasarea corectă a acelor linii de echidistanță este prezentată în Schema nr. 31.
Schema nr. 30 – Posibila delimitare maritimă dintre Rusia și Ucraina (în viziunea Universității Columbia /SUA).
Schema nr. 31 – Zonele economice exclusive ale României și Ucrainei după ocuparea Crimeei.
Referitor la influența schimbării statutului Crimeei asupra zonei economice exclusive a României trebuie să constatăm că linia de delimitare stabilită de către CIJ (Haga – 2009) a ținut cont de situația țărmurilor situate față în față ale României și Crimeei, utilizând aceeași linie de echidistanță. Cu alte cuvinte Rusia, ca posibilă succesoare a Ucrainei, nu ar avea nici un argument de drept pentru a solicita modificarea acestei delimitări hotărâtă cu 12 ani înainte. În plus, toate hotărârile CIJ se aplică imediat, fără nicio posibilitate de eludare, sub sancțiunile intervenției forței Consiliului de Securitate al ONU. Istoria a cunoscut doar o singură excepție în acest sens (statul care a câștigat atunci la CIJ – Nicaragua – a renunțat la despăgubirile care i se cuveneau din partea SUA).
Schema nr. 32 – Situația comparativă a dimensiunii zonei economice exclusive a Rusiei, înainte și după anexarea peninsulei Crimeea.
În același timp, Rusia și-a mărit zona economică exclusivă din Marea Azov de la 35% la 65% din întreaga suprafață a acestei mări, iar pe cea din Marea Neagră aproape că și-o triplează (Vezi Schema nr. 32).
Dacă la această situație mai adăugăm și partea de zonă maritimă care revine Abhaziei în urma declarării independenței acesteia față de Georgia și a tendinței sale de a se alătura Rusiei, constatăm că Federația Rusă își extinde zona economică exclusivă în Marea Neagră de la 45.000 km2 la aproximativ 160.000 km2, egalând Turcia privind dimensiunile acestor zone (Vezi Schema nr. 33).
Schema nr. 33 – Extinderea zonei economice exclusive a Federației Ruse în Marea Neagră.
Desigur, pentru delimitarea corectă și exactă a zonei sale economice exclusive, Rusia va trebui să negocieze și să convină un acord de delimitare atât cu Ucraina, cât și cu Georgia. Mai devreme sau mai târziu acest fapt se va întâmpla din următoarele argumente (cel puțin în cazul Crimeei!):
- există precedentul istoric prin care marile democrații din vest (inclusiv Statele Unite ale Americii) au încurajat populația din Kosovo la acțiuni de secesiune față de Serbia, Kosovo declarându-și independența în anul 2008, iar astăzi este recunoscut ca stat independent de peste 100 de state. Acest mod de acțiune se consideră a fi un model care poate fi urmat și în alte situații, dacă populația dorește prin referendul „schimbarea stăpânului”! Așa a procedat și Rusia surprinzând întreg mapamondul!
- Crimeea a fost eliberată de sub ocupație tătară /musulmană de către Rusia și nu de Ucraina iar trecerea acesteia de la Federația Rusă la Ucraina (ambele componente ale aceluiași stat, URSS) s-a făcut în anul 1954 la voința Moscovei. Și tot prin voința Moscovei s-a întâmplat și reversul (procedura inversă);
- populația Crimeei (în majoritate de origine rusă!) a conviețuit 173 de ani sub oblăduirea Moscovei și doar 60 de ani sub cea a Kievului (din care efectiv doar 25 de ani cu Ucraina, ca stat independent!), având afinități infinit mai mari pentru apartenența la Rusia (putere nucleară și economică) decât la Ucraina;
- majoritatea populației din Crimeea (și cu precădere, cea din orașe – Sevastopol și Simferopol) provine din întinsa zonă a Rusiei, mai mult decât din aceea a Ucrainei, având legături de rudenie și de interese economice cu Federația Rusă;
- din punct de vedere economic, cultural și social Rusia este net superioară Ucrainei, de aici decurgând și o mai mare atracție a populației către o societate mai dezvoltată;
- salariul mediu și pensia medie a lucrătorilor din Rusia sunt de aproximativ trei-patru ori mai mari decât cele din Ucraina, explicând astfel tentația populației spre un statut economic superior;
Schema nr. 34 – Podul construit de Rusia peste strâmtoarea Kerci, facilitând legătura cu Crimeea fără a utiliza teritoriul ucrainean.
- chiar dacă majoritatea statelor nu a recunoscut și nu vor recunoaște anexarea Crimeei de către Rusia, timpul lucrează în favoarea acestei treceri, atât prin investițiile pe care Rusia le implementează în peninsulă (desigur, nu numai militare!), cât și prin creșterea afinităților și legăturilor cu partea rusă;
- Rusia a construit un pod rutier și feroviar peste strâmtoarea Kerci (Vezi Schema nr. 34) pentru a evita tranzitarea teritoriului ucrainean și pentru a facilita legăturile cu partea continentală. Este posibil ca tot prin aceeași strâmtoare să instaleze și conductele de apă potabilă și hidrocarburi care să alimenteze populația peninsulei. De acum încolo intrarea din Marea Neagră în Marea Azov este doar la latitudinea Moscovei;
- Ocuparea Crimeei va determina și schimbarea traseelor conductelor energetice care facilitează transportul hidrocarburilor din Rusia către Balcani. Conducta „South Stream”, care a fost concepută să ocolească zona economică exclusivă a Ucrainei, va putea fi trasată direct din Crimeea către țărmul Bulgariei (sau al României!), și nu din zona Novorosiisk, micșorându-se astfel traseul acvatic cu câteva sute de kilometri și instalând conductele marine la adâncimi mult mai acceptabile (Vezi Schema nr. 35 și 36).
Schema nr. 35 – Traseul conductelor energetice din zona caucaziană către țările balcanice, în viziunea europeană din 2010.
Schema nr. 36 – Posibilul traseul nou al „South Stream-ului” după ocuparea Crimeei.
Oare ce ar trebui făcut ca acest traseu al conductelor „South Stream” să tranziteze și teritoriul României?
Întrucât, conform ultimelor date, traseele prevăzute pentru conductele „South Stream” și „Nabuco” au fost abandonate (Vezi Schema nr. 37), ar trebui efectuate demersuri pentru proiectarea unei conducte petroliere între litoralul Crimeei și cel românesc!
Schema nr. 37 – Traseele conductelor energetice realizate până în prezent (2020), în Europa.
- Concluzii
De-a lungul istoriei am asistat la o „continuă luptă oarbă” a deținătorilor țărmurilor din nordul și sudul Mării Negre pentru a-și extinde influența și posesiunea teritoriilor adiacente mării, până la a transforma acest perimetru acvatic la stadiul de „apă interioară” a respectivei Puteri. Chiar dacă în ultima sută și ceva de ani atât pe flancul vestic cât și pe cel estic al mării au apărut anumite state tampon între cele două puteri ale zonei (România și Bulgaria, în vest; Georgia și Armenia, în est), apreciem că nici Rusia și nici Turcia nu se vor crampona de existența acestora pentru a-și atinge țelurile geopolitice de dominație locală, dacă situația internațională le va fi favorabilă. Așadar, este de așteptat ca într-o perspectivă medie una din cele două state să încerce preluarea controlului.
Ca oriunde pe meridianele globului, și în Marea Neagră tendința de heghemonie a țărilor mari este dificil de stăpânit. Dacă timp de câteva sute de ani un imperiu a fost obișnuit să dicteze în zona sa de autoritate și dominație, este puțin probabil ca o etapă de câteva zeci de ani, în care a fost nevoit să se replieze, să-i schimbe ambițiile și comportamentul. Doar așa putem înțelege conduita din ultima perioadă a celor două puteri din zona noastră (una din nord nordul mării și cealaltă din sud). Pe căi diferite, ambele state încearcă și vor încerca să-și extindă influența în regiunile care le-au fost până de curând vasale. Rusia continuă dezvoltarea tehnologiile militare într-un ritm amețitor și am asistat deja la anexări teritoriale în Ucraina și Georgia. Ce ne-ar putea determina să credem că aceste anexări se vor fi terminat doar la limita istmului Perekop, când, dincolo de acesta, există teritoriul pe care Moscova Ecaterinei cea Mare îl denumise „Noua Rusie”? Turcia, pe de altă parte, evoluează economic și militar cum nu ne-am fi imaginat cu 30 de ani înainte. În plus, musulmanismul tinde să devină politică de stat și de aici până la încercarea de reimplantare în Europa, a urmașilor celor peste patru milioane de turci retrași din zona europeană în Anatolia la finalul Primului Război Mondial, nu mai este cale lungă. Susținerea de către Turcia a statelor cu o majoritate musulmană din Europa (Albania, Kosovo, Bosnia și Herțegovina) poate fi considerată viitoarea lor portiță de pătrundere către nordul și vestul Balcanilor.
Întrucât este de așteptat ca actuala situație a peninsulei Crimeea să fie una de foarte lungă durată (schimbarea statutului ei neputând fi realizat decât pe cale armată – și un al doilea „război al Crimeei” este aproape de neconceput!), România ar trebui să încerce să se obișnuiască cu actuala stare de fapt, să-și armonizeze relațiile cu toți riveranii mării și să-și reorienteze prioritățile pentru ca acestea să coincidă cu interesele de durată ale țării.
Dacă până în prezent acțiunile și declarațiile internaționale promovate de către unii conducători ai statului au lezat relațiile politice și economice cu diferiți actori statali (vezi ocolirea teritoriului României de către principalele căi energetice!), poate este cazul să ne reanalizăm poziția și să adoptăm o politică deschisă, omnidirecțională, precum cea promovată de alte state europene și membre ale NATO precum Germania, Franța, Italia, Grecia, Ungaria, Cehia, etc. Adeseori, să fi doar la mâna unui singur partener economic și politic poate fi extrem de riscant și chiar dăunător!
Deși au trecut mai mult de zece ani de când România a câștigat acea importantă suprafață de zonă economică exclusivă, cu însemnatele sale resurse de hidrocarburi, beneficiul pentru societatea românească se lasă prea mult așteptat. Lipsa unei industrii extractive și prelucrătoare care să poată utiliza această resursă (deși înainte de anul 1990 dispuneam de așa ceva!), precum și incapacitatea noastră de a selecta cei mai profitabili actori internaționali pentru exploatarea acestor zăcăminte vor duce, cu siguranță, la vânzarea lor „pe nimic”! Se impune o deschidere internațională în care criteriul principal de selecție a alegerii partenerului cu care să exploatăm resursele de hidrocarburi din Marea Neagră să fie cel al eficienței economice și al beneficiului statului român. Reamintesc faptul că, dacă Marea Britanie și Norvegia obțin redevențe de aproximativ 40% din valoarea exploatărilor lor de petrol marin, România se mulțumește cu mai puțin de 5%!!! Putem continua în același mod?
Așa cum ne învață istoria, alianțele și parteneriatele se fac și se desfac. Uneori chiar foarte repede, așa cum a fost și cazul celor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după acesta, când aliații au devenit dușmani neîmpăcați, și invers. Ele nu sunt veșnice. Veșnice sunt doar interesele naționale! De acest adevăr ar trebui să ținem cont în permanență! Probabil, pentru a face plăcerea unor parteneri străini, de foarte multe ori am promovat în zona Mării Negre o politică de concurență, ațâțare și neîncredere. Sigur, o cale amiabilă de parteneriat local cu toate țările riverane ar fi o soluție mai potrivită intereselor noastre strategice! Iar comportamentul statal ar trebui să fie conform acestor interese! Cuvintele colaborare, conlucrare și încredere ar trebui să fie așezate cu mult înaintea celor ca neîncrederea și confruntarea.